zuza's pretty and delish stuff

Archive for the ‘Yumm food’ Category

Inspirata de a way way past midnight snack de aseara, in timp ce jucam Trivial Pursuit cu my best friends in the whole wide world, trebuie sa recomand cu maxima caldura lantul de patiserii/cofetarii Paul, care ne-a rasfatat cu aceasta ocazie cu Macarons (cu zmeura si fistic, exact la fel de bune ca cele mancate la Galeriile Lafayette in Paris), tarta cu lamaie si o prajitura cu cioco ceva, can’t remember it’s name.

Realitatea e insa ca nu are nici un sens sa fiu precisa in recomandarea asta, n-am cumparat nimic de la ei care sa nu fie mindblowing de bun – dupa parerea mea, big chain or no chain – au cele mai bune prajituri si torturi/tarte existente in Bucuresti la ora asta. Cele de la Centro Pastry poate se mai apropie, dar astea par mult mai naturale. Poate ca nu sunt, dar par ;))

Apropos de naturalete, pe tartele framboise de la Paul am gasit cea mai buna zmeura mancata de mine vreodata, superaromata si proaspata (poate chiar mai buna ca aia pe care o mancam in copilarie direct din tufis la Bran). Ceea ce ma face sa va recomand tortuletul cu zmeura (nu tarta, ci cel cu crema de vanilie si piscotele de jur imprejur), care e demential si super-usor.

Downside: scumputz. Scump ;))

Advertisements

Cand eram mica, negresa era una dintre prajiturile facute la ocazii de “fetele” din familia mea. Reteta a pornit de la matusa mea, a fost preluata de mama si apoi de bunica-mea, si cumva fiecareia dintre ele ii iesea cate o alta varianta. Ba prea inalta si painoasa, ba prea joasa si indesata.. sau o “medie” cu totul si cu totul nememorabila ;))

Needless to say ca eram curioasa sa vad cum imi iese mie, mai ales ca imi aminteam ca are potential de prajitura foarte foarte buna, doar ca nu prea m-am incumetat pentru ca ma tot speriase maica-mea ca e foarte greu de facut. Si adevarul e ca prima oara a fost destul de tricky pe alocuri, dar acum ca m-am lamurit, as mai repeta experienta, pentru ca a iesit ff buna πŸ™‚

Practic, sunt 3 etape la facutul negresei:

1. Blatul

Blatul se face foarte simplu cu mixerul: 4 galbenusuri se amesteca cu 150 gr. de unt (lasat la temperatura camerei cu cateva ore inainte pentru a se inmuia) si 200 gr. de zahar. Se adauga 50 gr. cacao, se lungeste apoi cu 200 gr. de lapte si se inglobeaza la final 200 gr. de faina. La cantitatea asta puneti cam jumatate de pliculet de praf de copt (udat cu lamaie) si esenta de rom, vanilie, eventual coji rase de portocale si alte mirodenii.

Se intinde intr-o tava unsa cu unt sau tapetata cu hartie de copt si se baga la cuptor (incalzit in prealabil) 20 de minute la foc maricel spre mare. Nu mai mult, ideea e sa iasa de consistenta unui brownie mai necopt si sa nu se usuce prea tare.

2. Spuma de bezea

Cele patru albusuri ramase de la blat se bat intai singure pana se formeaza o spuma tare. Se adauga apoi treptat 200 de gr. de zahar, mixandu-se compozitia pana iese o bezea tare.

Bezeaua asta se intinde peste blat, apoi tava se baga la cuptor. Dupa 5 minute stingem focul si lasam prajitura reiesita acolo pana se raceste (nu 100%, dar in directia aia, cat aveti rabdare ;))

3. Glazura – the tricky part

Glazura se face si ea foarte simplu si rapid, problema e insa cum o intinzi. Ideea e ca trebuie sa imprastii in mod egal o glazura destul de groasa peste o bezea destul de necoapta, ceea ce poate reiesi intr-un dezastru, pentru ca bezeaua se strange cumva si rezulta ceva ce nu arata deloc bine (thenagain, ceva ce tot e f bun ;))

Acestea fiind zise, puneti pe foc o craticioara in care trebuie sa dati in clocot 50 gr. de unt, 4 linguri de zahar, 50 de gr. de cacao si vreo 8 linguri de apa. In reteta pe care o aveam eu erau trecute doar 4 linguri de apa, ceea ce rezulta intr-o chestie care putea fi intinsa cu facaletul, eventual – deci no good. Vedeti si voi pana la urma la ochi sa fie o compozitie pe care s-o puteti intinde usor peste bezea – and do that. La sfarsit trebuie sa iasa ceva care sa arate in cel mai rau caz asa :)):

As said, nu a iesit perfect vizual, dar de buna – e excelenta πŸ˜€

 

 

 

Stollen-ul este o specialitate nemteasca/austriaca de Craciun, un fel de cozonac mai dens si mai necrescut, plin de fructe confiate, nuci de tot felul si alte bunataturi.

Cum facutul cozonacilor mi-a dat intotdeauna fiori pe spinare, in ideea ca panica cea mare legata de ei (din punctul meu de vedere) este ca trebuie sa iasa fluffy si crescuti – altfel nu sunt buni! – si pentru ca imi doream totusi sa coacem ceva dulce si bun pentru Craciun, ca sa avem de sarbatori ceva facut de noi si de casa – am decis cu mtx sa facem Stollen, avand in vedere ca amandurora ne-a placut acolo unde i-am cunoscut, adica in Germania si respectiv Austria.

Asa ca am scos din biblioteca mareata cartea de bucate “Die echte deutsche KΓΌche” (adica “Bucataria autentica germana”),Β  pe care i-o luasem lui tata acum cativa ani cand am fost prima oara la Koblenz (minunata carte, milioane de calorii, porci, grasimi, faini si etc. ne-ok in ea ;)), si am purces la treaba [mtx’s professional lighting and camera included, nu vreau sa zic ce haos era in bucatarie :P]

Trebuie urmatoarele ingrediente pentru 4 Stolleni:

– 750 de grame de stafide

– 1/2 de cana de rom

– 1,8 kg faina + faina de lucru

– 140 de grame de drojdie (noi am folosit Pakmaya)

– cca. 1/2 de litru de lapte

– 500 de grame de migdale

– 350 de grame de zahar

– 600 de grame de coaja de lamaie/portocala confiata (se cheama Zitronat sau Orangeat si se gaseste la Real, la raionul cu pudding-uri, frisca la plic, etc.)

– 18 grame de sare

– 875 de grame de unt (in reteta spune 875 de grame de grasime: 2/3 unt, 1/3 untura – but I really didn’t want to go there ;))

Pentru acoperit Stollenii:

– 150 de grame de unt

– zahar pudra vanilat

Trebuie spus de la inceput ca Stollenii trebuie facuti cu cateva saptamani inaintea Craciunului sau a datei cand vreti sa-i mancati, deoarece dupa coacere si racire se impacheteaza si se pun la.. uhm.. stat, ca sa se faca mai buni. Nu stiu de ce, nu stiu cum, dar cica cu cat ii lasi mai mult, cu atat mai bine.

Si acum reteta propriu-zisa:

1. Cu o zi inainte de a prepara Stollenii, se vor spala in sita stafidele si se vor lasa peste noapte intr-un recipient, turnand peste ele jumatatea de cana de rom. The yummyness, ce gust au stafidele alea doua zi πŸ™‚

2. In ziua prepararii, primul pas este sa cerneti cam un sfert din faina intr-un recipient mare, formand in mijloc un loc in care sa asezati drojdia facuta bucatele mici.

Turnati peste drojdie lapte caldut si o lingurita de zahar, apoi framantati pana cand ingredientele amestecate prind consistenta unui aluat. Acoperiti apoi recipientul cu aluatul cu o carpa si lasati-l sa stea 20 de minute intr-un spatiu in care sa nu fie curent.

3. Taiati migdalele in bucatele mici. This will take a while, asa ca e mai bine sa faceti chestia asta cu o zi inainte, atunci cand pregatiti si stafidele. Nu trebuie sa uitati sa scoateti din timp untul din frigider, ca sa fie moale atunci cand il inglobati in aluat.

Acum adaugati la aluatul de la pasul 2 bucatelele de lamaie/portocala confiata,

migdalele taiate,

stafidele care au stat in rom,

restul fainii si laptelui, sarea si cu untul moale.

Aici a trebuit sa intervina mtx, era o cantitate foarte mare de ingrediente (noi am facut 6 Stolleni) si eu nu reuseam de nicio culoare sa framant aluatul. Hardcore workout, I tell you! ;))

La finalul chinuielii a rezultat monstrul asta plin de minunatii, care promitea deja ca o sa iasa ceva foarte bun ;))

Aluatul rezultat se lasa la stat/crescut timp de o ora (acoperit cu o carpa), la o temperatura de circa 20 de grade C si nu prea aproape de cuptorul pornit.

4. Dupa o ora, monstrul

se imparte in patru bucati (cate una pentru fiecare Stollen), fiecare dintre ele se mai framanta separat si se reaseaza in cratita mare, se acopera cu carpa si se lasa la stat inca o ora.

5. In urmatorul pas, bucatile individuale de aluat se iau si se intind cu facaletul intr-un strat grosut, care se impatureste in trei, pe lungime, pentru a capata forma traditionala de Stollen.

Stollenii se pun apoi in tavi acoperite cu hartie de copt sau unse cu unt sau ulei (merge si in tavi de cozonac, nu stiu daca nu e mai bine chiar, pentru ca se latesc si risca sa se lipeasca intre ei)

Dupa punerea Stollenilor in tava, se ung cu apa calduta si se mai lasa un timp sa stea (10-20 de minute), pana cand capata o consistenta “lanoasa” (traducere exacta :)).

Se baga apoi in cuptorul preincalzit si se lasa la copt circa o ora pe treapta 3 a cuptorului. Eu am cuptor antic fara trepte si fara grade, asa ca au stat cam o ora la foc mediu spre mic, altfel risca sa se arda.

6. Stollenii se scot din cuptor dupa ce se face testul scobitorii (infigand scobitoarea in cozonac, ea iese uscata).

Rezulta ceva de genul asta:

7. Dupa ce s-au racit, Stollenii se ung cu untul topit si se presara cu zahar vanilat din belsug (dupa care se repeta si a doua oara aceeasi procedura). Se ambaleaza in folie de plastic, celofan, ce vreti voi – dar sa fie bine acoperiti din toate partile – si se lasa la stat timp de 2-3 saptamani.

Ta-daaaam: πŸ˜€

Si uite asa, copiii babei, ma adun si eu in sfarsit si scriu despre mancarea din Italia.

As it is fairly obvious, o parte importanta din succesul unei calatorii e reprezentata pentru mine de getting delicious noms πŸ˜‰ Nu e nimic mai frumos dupa o zi de umblat pana la epuizare si de vazut chestii minunate decat sa gasesti restaurantul ALA unde sa te relaxezi, sa bei un pahar de vin, sa mananci bine si sa get a taste of the local fun.

Tip no. 1: Nu-i credeti pe oameni cand va zic ca se mananca prost in Italia. Ca o regula generala, toata lumea care zice ca se mananca prost undeva (ca-i Bucuresti, ca-i Roma, ca-i Paris etc., nu conteaza) e genul care nu se informeaza unde merge. Si care se aseaza in prima terasa din locurile cele mai turistice posibile si se mira de ce a avut parte de cea mai proasta pizza ever si de o nota de plata absolut socanta ;)) Asa ca intotdeauna inarmati-va cu un ghid bun (Lonely Planet, de exemplu) si evitati localurile din hotspot-urile turistice. Pe formula asta am nimerit numai in locuri ok (hai sa nu zic 10/10, dar cred ca 9/10 ar fi destul de realist).

Tip no. 2: Stiu ca Roma e plina de inghetata, si da, banuiesc ca mai toata e buna, insa daca ajungeti acolo mergeti NEAPARAT la San Crispino si dati 5 euro pe o portie infima de inghetata (3 scoops, in pahar de hartie, nu in vafa, ca sa nu-i “altereze” gustul – I know it sounds like bullshit, dar la cat e de buna, who am I to disagree, poate asa e). Eu nu sunt mare fan inghetata in general, dar asta este ceva complet, complet incredibil. As fi mancat in continuu varietatea cu bezea si alune de padure, era ceva de nedescris… Plus o inghetata de ciocolata de Valrhona – inghetata de cioco fiind cea cu care ma inteleg in mod normal cel mai putin – care a fost absolut cea mai buna CIOCOLATA, nu inghetata, pe care am mancat-o vreodata ;)) Gasiti San Crispino aproape de Fontana di Trevi si Pantheon, adresele pe site. GO!

Tip no. 2.1: Tot legat de inghetata, cica felul in care recunosti daca inghetata dintr-un local e buna este uitandu-te la cea de fistic – daca e maronie, cu o vaga tenta verzuie, inseamna ca inghetata e naturala si buna – daca e verde electric sau prin zona, stiti voi, nu trebuie sa vi-o doriti πŸ˜‰

Tip no. 3: Ramanand tot in sfera dulciurilor, am mancat Tiramisu de mai multe ori, dar n-as putea sa spun ca acum, dupa 2 luni de cand m-am intors de acolo, mi-a ramas unul in mod special in minte. Cateva mancate la restaurant au fost bune, cele mai multe mai “de pe strada” prostute. Au in schimb tot felul de fursecuri pe baza de diverse nuci, pudrate cu zahar, YUMMM. Check out the following exhibit din Capri:

Tip no. 4: Pizza. Pai da, cum sa nu vorbim de pizza daca e vorba de mancarea din Italia. Ma rog, din partea mea, am putea sa nu vorbim :)) Am mancat de mai multe ori, cea mai buna fiind cea de la “fratele mai mic” al lui Baffetto. Si nu stiu daca o sa ma fac inteleasa acum, dar: pizza is still pizza. Adica chiar daca e cea mai buna pizza din lume tot nu o sa se compare, in umila mea opinie, cu niste paste cu ingrediente mai speciale, de exemplu. Ffs, even if it truly is great comfort food, nu e nimic elaborat la o pizza, nimic fin, nimic extraordinar. E buna cand te uiti la un film, when you stay in with friends and you order in, dar nu stiu de cate ori mi-am comandat ever pizza la restaurant. Ma rog, my two cents ;)) However, pizza de la Baffetto merita incercata, asa ca mergeti cu incredere la oricare dintre adresele din link. Cum arata, pai asa:

Tip no. 5: Daca pizza mi se pare o chestie usor overrated, pastele in schimb sunt cu totul si cu totul alta poveste. Ce e interesant e ca spre deosebire de pastele de la restaurantele italienesti din Bucuresti, retetele de la Roma sunt de multe ori foarte simple, in special in locurile cu mancare mai traditionala si mai non-touristy, ceea ce surprinzator, le face sa fie cele mai bune paste ever.

Locuri bune de mancat paste:

La Carbonara (in zona unde am stat noi, Monti – adica aproape de Collosseum, Forul Roman, Columna lui Traian etc.) – un restaurant nu foarte mic, extrem de populat de localnici (ceea ce e intotdeauna un semn ca mancarea e buna), cu atmosfera misto, al carui patron tanar si plin de tatuaje lucreaza cot la cot cu mamma lui, servindu-te amandoi in tandem. Paste de casa, gnocchi, toate formele si dimensiunile, mozzarella, rosii, busuioc, usturoi.. sheeeesh, ce foame mi s-a facut ;)) Nici cu restul meniului nu stau rau, au o paine incredibila care merge excelent cu prosciutto-ul casei… yumm yumm.

Dino & Toni (in zona Vaticanului) – now this is a long story, dar o sa incerc s-o scurtez ;)) Restaurantul sau bodega asta – nu stiu cum sa-i zic exact πŸ˜‰ – era in Lonely Planet, avand o descriere foarte apetisanta, asa ca am zis sa incercam. In mod normal, daca as fi trecut pe langa restaurantul asta pe strada, nu as fi intrat, dar fiind recomandat cu atata caldura, bine am facut! This is, I think, REAL Italian food. Si ca gust, si ca atmosfera, si ca tot. Patronul, Dino, e nebun, iti baga mancarea pe gat basically, nu exista meniu, tot primesti chestii pe parcursul serii, trebuie sa fii permanent pe faza sa nu te trezesti cu 5 feluri de mancare (si asta nu pentru ca te seaca de bani, ci pentru ca oricat ti-ai dori, stomacul tau nu e atat de mare :)). Cu tot haosul de acolo, am fost de 3 ori, si as mai merge de 1000 de ori. Pastele excelente (carbonara, amatriciana, gricia), antipasti misto – de fapt de cand le terminai, nu mai puteai aproape nimic (un fel de pizza acoperita cu tot felul de chestii, mezeluri, mozzarella, si alte chestii pe care nu le mai pot denumi acum :P), felul doi – ce aveau in ziua respectiva. Iar la dolci… mmmmmmmmmmmmmmmmm πŸ˜€ Tiramisu bun, Granita di caffe. Everything great. La sfarsit, complementary Limoncello si o nota de plata socant de ok. Entertainment inclus, sigur!

(in poza, fabulous Dino himself with Mtx, in ultima seara eram deja prieteni buni ;))

Il Bacaro (zona centrala, pe langa Pantheon) – restaurant mai scumput, dar exact genul ala relaxat si fancy in acelasi timp, cu meniu interesant si elaborat si vinuri foarte bune. Aici am mancat cele mai bune paste din viata mea, care sunt considerate specialitatea lor: spaghetti con gamberi, porcini, pecorino e tartufo. Nu cred ca trebuie sa zic mai multe. Foarte frumos πŸ˜€

Tip no. 6 – I command you to eat mozzarella din bufala! Si nu numai pentru ca arata asa:

Ci pentru ca este ceva absolut de nedescris. Mozzarella mancata de mine pe-aici – Zott, italieneasca, romaneasca – e un rahat fara gust. Asta e ceva ce musteste de lapte, buuuna si chiar si un pic sarata.

In concluzie, ma duc sa dau iama in frigider :))

Ok, admit, pastele astea nu sunt brain-surgery, dar cu atat mai mult merita sa fie reproduse: sunt foarte gustoase, sanatoase, nu asa de ingrasatoare cum ti-ai imagina (Montignac approved) si super-usor de facut.

Aveti in mare nevoie de: 1 pachet de paste integrale (eu le-am folosit bine-nteles pe cele din spelta pe care le ador), 5 linguri de ulei de masline extra-virgin, o cutie de rosii dezpielitate, 5 catei de usturoi si mirodenii (eu am folosit 2 frunze de dafin, busuioc, rozmarin praf, sare, piper si niste ardei iute proaspat verde si mic mic rosu si foarte iute).

Se fierb pastele in apa cu sare 7-8 minute, sa ramana usor al dente.

Separat, in Wok (sau in orice alta cratita sau tigaie mare) se caleste usturoiul 1 min sau 2 in uleiul de masline (dar sa nu se faca maro, pentru ca devine cam amar). Se adauga apoi rosiile, se strivesc cu ce aveti la indemana, se adauga mirodeniile, sarea si piperul, si se lasa sa se patrunda toata compozitia asta pana cand se simt rosiile patrunse si arata ca un sos.

Pastele scurse de apa se pun peste sos in Wok/cratita/whatever si se amesteca. La sfarsit mai puteti pune si niste patrunjel proaspat daca va place. Orice e verde da gust bun, in principiu, iar eu – chiar daca nu sunt mega-fan patrunjel, sunt de acord ca in paste chiar se potriveste.

A iesit asta, ceea ce va doresc si voua πŸ™‚

Si iata ca a venit momentul primului post legat de mancare-pe-care-am-mancat-o-dupa-ce-am-facut-o πŸ˜€

To be true, unul dintre motivele pentru care am facut blogul asta e pentru ca discutam de mult cu my lovely bf mtx sa ne facem unul special pentru gatit (pentru hoardele de cititori necunoscuti, atat eu cat si el suntem obsedati de mancare πŸ˜‰ nu intru in mai multe detalii, dar in mare ne place sa mancam si sa gatim). Long story short sau yatta-yatta, n-a fost sa fie sa facem un blog doar despre asta, si atunci cand mi-a revenit mie cheful de un playground personal in care sa spread my wisdom precum si vestitul cheeriness [bazinga], am zis ca food and cooking can easily be considered delish stuff, mai ales daca suntem implicati noi in proces (ahem, nicio urma de modestie, I know, dar ar trebui sa-mi gustati sarmalele – si nici nu mai zic de nenumaratele lui retete de paste!)

Trecand peste introducerea asta plictisitoare, sa vedeti unde vroiam sa ajung de fapt!

The chef si my chef – mtx – a devenit acum vreo luna obsedat sa-si faca propria branza. Periodic il obsedeaza cate ceva, dar misto e ca si follows through si iese ceva din asta πŸ˜‰ Au urmat cateva ore bune de research din partea lui (da, the chef este extreem de meticulos, nu-i scapa nimic!), o comanda bine plasata, si iata cum intrasem pe fagasul asta interesant de a deveni mici producatori de branza in the intimacy of our own kitchen.

Dovada ca great minds think alike si ca uneori lumea vibreaza in acelasi ritm, pe teme cu totul si cu totul dubioase, cand ingredientele si retetele si diferitele echipamente erau deja pe drum (din USA si China), citeam ca si prietenul fry isi face propria mozarella. Ce-i drept dupa un pic alta reteta, dar still.. coincidentele astea sunt freaky ;))

So I present you the ingredients:

Cheesemaking kit pentru mozarella si ricotta (reteta!!, sare de lamaie, cheag, sare pentru branza si cred ca cam atat), aproape 4 litri de lapte proaspat de la dozator si niste apa plata (pentru ca nu contine clor, si trebuie dizolvate prafurile respective in ea).

In primul rand, am pasteurizat laptele [moment de revelatie penibila pentru mine, a dat domnu sa aflu si eu la 27 de ani de unde s-a format cuvantul asta – ce naiba faceam la orele de biologie si de ce nu mi-a picat fisa pana acum, ffs??], apoi l-am lasat sa se raceasca, apoi l-am incalzit din nou un pic si am adaugat niste praf de cheag si sare de lamaie.

Combinatia respectiva a stat acoperita cu capac 5 minute, dupa care a rezultat o chestie mai tare, pe care mtx a taiat-o bucatele:Dupa care a scurs apa, a mutat bucatelele respective intr-un bol si le-a bagat la microunde de vreo 3 ori, cate cel mult un minut, wobei in pauze framanta compozitia un pic si mai scurgea din zer (care btw cica se poate pastra si folosi pentru alte chestii, ca de exemplu pentru aluaturi).

A rezultat “chestia” urmatoare, din care a scurs prin intindere iarasi din zer [observati mainile dibace, nu-s ale mele ;))]:Dupa care a facut gogoloaiele pe care le cunoastem cu totii din comert in materie de mozarella adevarata, nu cascavalul romanesc cu acelasi nume, si am scufundat recipientul intr-o cratita cu apa cu gheata.

Si ta daaaaam:Poze destul de jenante, I know, dar rezultatul conteaza ;))

Rezultat care apropos a fost extraordinar de bun, o mozarella cu o consistenta cum nu se poate mai misto, cu un gust puternic de lapte adevarat (asa cum mi-l amintesc din copilarie de la munte), care a mers excelent seara cu ardei si rosii, asa proaspata cum era, yummy. Abia astept sa-mi creasca busuiocul plantat din gradina, sa vezi atunci nebunie πŸ˜›

Asa ca great succes, episodul urmator in materie de branze va fi sper despre un Camembert produs si pastrat in propriile pivnite πŸ˜€


Pretty and delish categories

Older pretty and delish stuff